Povesti de viata: “Am 45 de ani si inca il astept pe Fat-Frumos.” Cum o iei de la capat, cu inima franta

In timp ce oamenii de stiinta ne recomanda sa ne coboram standardele si sa procream cat mai repede (ceva ce are legatura cu ceasul biologic si cu evolutia speciei), unele dintre noi continua sa creada in Fat-Frumos si refuza sa se multumeasca cu mai putin. Tu de care parte a baricadei te afli?

“Povestea mea incepe in urma cu 10 ani cand, la varsta de 35 de ani, m-am trezit singura, parasita de omul pe care il iubeam si cu care traisem in ultimii 10 ani. Cred ca ar fi fost mai bine sa incep povestea acum 20 de ani…



Pe D. L-am cunoscut pe cand aveam doar 25. Era cu sase ani mai tanar decat mine, fapt ce nu a parut un impediment la momentul respectiv, si tocmai isi incepuse aventura
in lumea complicata a Facultatii de Medicina. Am trait o poveste de dragoste asa cum sunt toate, cu bune si cu rele, cu dificultati materiale si certuri cu soacrele, dar si cu clipe de fericire petrecute impreuna. Numeroasele probleme, insa, ne-au erodat relatia putin cate putin, astfel ca, 10 ani mai tarziu, D. avea sa-mi fure intreaga lume de sub picioare.

M-am trezit sigura, intr-o lume pe care eu nu o cunosteam decat alaturi de el, intr-o lume care parea dintr-odata rupta in doua. Nu aveam prieteni decat comuni, nu mai dormisem singura in ultimii 10 ani si nu stiam ce sa fac cu timpul meu liber, altceva decat sa-l iubesc pe el.

Cand esti singur la 20 de ani ai o viata intreaga inainte si 1000 de barbati dintre care sa alegi. La 35 de ani, insa, lucrurile stau putin diferit. Majoritatea prietenilor nostri erau cupluri, unii dintre ei isi intemeiau deja familii, iar eu dintr-odata nu imi mai gaseam locul printre ei.

A trebuit, insa, sa infrunt crudul adevar: trebuia sa o iau de la capat. Iar asta inseamna sa renunt la perna pe care am plans nopti in sir si sa incep sa ies din nou din casa. Practic, sa invat sa traiesc! “Nu-ti face griji, o sa cunosti alt barbat. Viata e lunga!”, imi spuneau prietenele mele. Dar cate dintre ele credeti ca erau dispuse sa iasa cu mine in fiecare weekend? Nu le invinovatesc, cand ai deja familia ta nu prea mai ai timp sa-i tii companie la cocktailuri prietenei tale burlacite. Asa ca am decis sa ies singura.

Zis si facut. Am inceput sa merg saptamanal intr-un club in care stiam ca voi putea trece incognito, fara sa se intrebe prea multa lume ce caut singura acolo. Nu faceam altceva decat sa beau un pahar de suc (pentru ca nu aveam de gand sa-mi inec tristetea in alcool), sa fumez o tigareta si sa ma bucur de muzica. Curand, energia tinerilor ce umpleau acel club pana dimineata a inceput sa ma incarce si pe mine. Am inceput sa traiesc din nou si mi-am facut chiar si cativa prieteni. Iubiti, insa, nu.

Vedeti voi, scopul meu nu era sa gasesc primul barbat dispus sa mearga acasa cu mine. Eu nu asta cautam. Eu vroiam iubire. Vroiam sa simt din nou fluturasii dragostei. Vroiam sa am pe cineva alaturi. Il vroiam pe Fat-Frumos al meu. Si nu eram dispusa sa accept nimic ce nu semana cu idealul meu. Inima mea fusese deja franta. Nu avea de gand sa i-o ofer vreunui “macho man” ametit de aburii acoolului, sa mi-o calce si el in picioare.

Insa timpul a continuat sa treaca, iar Fat-Frumos intarzia sa apara. Prietenele mi-au spus ca vina ar fi a mea, ca nu par deloc disponibila si pun barbatii pe fuga. Asta desi arat inca bine si stiu sa ma distrez la fel ca in tinerete. Dar cand ai aproape 40 de ani si ceasul biologic iti ticaie, pur si simplu nu mai esti dispusa sa accepti orice pustan imatur care se crede barbat.

Unii spun ca ar trebui sa renuntam la fantezii si sa procream. Eu cred ca, daca un copil ar fi scopul meu, as putea sa salvez o viata adoptand unul. Dar eu nu asta caut. Caut iubire si o caut in cea mai pura forma a ei. Doar ca Fetii-Frumosi de care mi s-a intamplat sa ma indragostesc in ultimii ani s-au dovedit, intr-un final, a fi doar niste zmei deghizati.

Acum am 45 de ani, gandul la un copil al meu a zburat de mult pe fereastra, iar eu inca il astept pe printul din poveste. Intre timp, si mai tinerii mei prieteni au inceput sa intemeieze familii, iar lumea pare un loc din ce in ce mai ostil iubirii. Daca ar fi sa gandesc rational, as crede ca e timpul sa ma resemnez. Dar sufletul mi-e la fel de tanar ca la 25. Exista, oare, un loc in Lume pentru cineva ca mine?